« Înapoi

Fauna

Fauna Munţilor Măcin, mai puţin studiată, se caracterizează printr-o mare diversitate şi o importanţă deosebită, datorită prezenţei unor specii rare şi protejate, prin reglementările internaţionale.

Acest paradis al biodiversităţii adună:
     
      - 181 specii de păsări, dintre care 37 sunt strict protejate la nivel internaţional, fiind menţionate în Directiva Habitate
           şi Convenţia de la Berna;
      - 47 de specii de mamifere;
      - 1436 specii de insecte identificate, cu peste 900 de specii de fluturi;
      - 11 specii de reptile;
      - 7 specii de amfibieni.
 

Din numărul total de specii de păsări întâlnite în PNMM 37 specii sunt strict protejate pe plan internaţional, acestea fiind menţionate în Directiva Păsări şi în Convenţia de la Berna, motiv pentru care Munţii Măcinului au fost incluşi în "Lista zonelor importante pentru păsări din Europa". Dintre speciile rare şi protejate pe plan naţional sau mondi­al enumerăm: lepidopterele - Polia cherrug (endemism descris numai în această zonă), Chersotis laeta măcini şi Chersotis fibriola niculescui ; reptilele – ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca ), balaurul dobrogean (Elaphe sauromates), şarpele lui Esculap (Elaphe longissima), vipera cu corn (Vipera ammodytes montadonii), păsările - şoimul dunărean (Falco cherrug), şorecarul mare (Buteo ruffinus), pietrarul (Oenanthe isabelina), exis­tent la limita vestică a arealului mondial, mierla de piatră (Monticola saxatilis), prigoria (Merops apiaster), piţigoiul de livadă (Parus lugubris) etc. La capitolul amfibieni, din studiile efectuate de INCDD prin Proiectul LIFE, rezultă că pe acest segment, de mare importanţă sunt următoarele:

Bufo bufo (broasca râioasă cenuşie) – reprezintă un relict glaciar în această zonă, şi deşi este relativ comună în zonele colinare şi montane din România, a fost semnalată doar în 4 puncte ale Dobrogei;
Rana dalmatina (broasca roşie de pădure) – este răspândită în Dobrogea numai într-o arie limitată din vecinătatea sud-estica a Munţilor Măcinului, fiind un relict care demonstrează vechimea pădurilor din zonă.
Dintre speciile de mamifere se pot enumera: cerbul carpatin (Cervus elaphus), prezent în Dobrogea numai în Munţii Măcinului, căpriorul (Capreolus capreolus), mistreţul (Sus scrofa), iepurele (Lepus europaeus), vulpea (Vulpes vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris), râs (Lynx lynx) - semnalat în zona Hamcearca şi prezenţă incertă în areal, dihorul pătat (Vormela peregusna), jderul de piatră (Martes foina), etc. În ultimii ani a apărut şi s-a înmulţit exploziv şacalul (Canis aureus), principalul prădător al mamiferelor din parc.

Importanţa deosebită pentru ştiinţă şi pentru biodiversitatea Munţilor Măcin o reprezintă speciile rare şi pe cale de dispariţie din care enumerăm: broasca ţestoasă (Testudo graeca) - monument al naturii, balaurul dobro­gean (Elaphe sauromates) cel mai mare şi mai rar şarpe din ţară, dihorul de stepă (Mustella eversmanii), vipera cu corn (Vipera ammodytes montadonii), vul­turul pleşuv brun (Aegypus monachus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), dumbrăveanca (Coracias garrulus).

Zona Munţilor Măcinului, după INCDD, „reprezintă o verigă importantă pe căile de migraţie care urmează cursurile râurilor Prut şi Siret. Varietatea de ecosisteme terestre, forestiere sau stâncoase, combinate cu prezenţa unor sisteme acvatice din apropierea lanţurilor muntoase (Lacurile Jijila, Sărat, Slatina, etc.), oferă condiţii favorabile pentru pasajul şi iernarea unui număr mare de specii şi exemplare."

Câteva aspecte de interes privind importanța Munților Măcin, la nivel național și universal, privind componenta avifaunistică:

 

Diversitatea ecosistemelor terestre, forestiere şi acvatice din zona Dobrogei face ca un număr foarte mare de păsări migratoare să poposească în aceste ţinuturi.

În Parcul Naţional Munţii Măcinului au fost identificate 181 de specii de păsări, ceea ce înseamnă aproximativ 50% din avifauna României. Un număr semnificativ dintre aceste specii sunt ameninţate cu dispariţia având statutul de specii critic periclitate, periclitate, vulnerabile sau aproape ameninţate.

Biodiversitatea se află în momentul de faţă întru-un declin accentuat atât pe plan naţional cât şi pe plan global. Plantele şi animalele unice dispar şi sunt înlocuite de specii invazive sau specii capabile de adaptare, rezistente în faţa schimbărilor climatice şi a acţiunilor omului.

1. Acvila ţipătoare mare (Aquila clanga) este o pasăre răpitoare de zi, declarată monument al naturii, a cărei vânătoare este strict interzisă.

Are o anvergură a aripilor de peste un metru şi o lungime de aproximativ 65 de cm. Este foarte asemănătoare cu Acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), dar are dimensiuni mai mari decât aceasta. Penele capului şi a aripilor sunt maro foarte închis şi contrastează cu penajul în general maro. 

Depune între 1 şi 3 ouă întru-un cuib construit adânc în interiorul pădurilor. Trăieşte în păduri mari situate în zone relativ umede, mai ales în lunci de râuri sau lângă mlaştini şi în zonele deluroase.

Acvila ţipătoare mare nu tolerează prezenţa omului în apropierea cuibului, părăsindu-l în situaţia în care în zonă încep lucrări de construcţie sau lucrări de îngrijire a pădurii. Printre cauzele modificării numărului de indivizi sunt şi distrugerea cuiburilor, a ouălor şi împuşcarea exemplarelor. Omul este singurul duşman al acestei specii.

Aquila clanga este inclusă în „Cartea roşie a vertebratelor din România" având statutul de specie critic periclitată.

2. Şoimul dunărean (Falco cherrug) este o specie de şoim critic periclitată, fiind dispărut aproape în totalitate de pe teritoriul României.

În prezent specia a fost văzută cuibărind doar în Dobrogea de nord în stâncăriile Munţilor Măcinului şi se estimează ca existând între 2 şi 6 perechi de exemplare. Lungimea corpului este între 45-55 cm, iar anvergura aripilor poate ajunge la 130 cm. Silueta acestei specii este tipică de şoim, având aripile lungi şi înguste şi coada lungă. Coloritul este brun pe spate şi aripi, albicios pe cap, abdomen şi sub aripi, cu striuri maronii.

Trăieşte în arboretele de câmpie, păduri de luncă, deseori lângă ape şi stâncării în zona de câmpie. Preferă ţinuturile de stepă, în special cele necultivate, acolo unde există mulţi popândăi (Spermophilus citellus), hrana de bază a şoimului. Întrucât această specie nu îşi construieşte un cuib (îşi creşte puii în cuiburi construite de alte păsări), ca primă măsură de protecţie este amenajarea de cuiburi în arbori înalţi de la câmpie unde păsările să poată depună ouăle (această metodă şi-a dovedit eficacitatea şi în alte state). Şoimul dunărean se află pe „Lista roşie a speciilor pe cale de dispariţie" realizată de Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (IUCN).

3. Uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes) este o pasăre răpitoare migratoare de talie mică, relativ comună în zona Dobrogei de Nord.

Coloritul dorsal este gri – albăstrui, vârfurile aripilor sunt negre, coloritul ventral este alb cu dungi transversale roşcat-portocalii subţiri. Are lungimea de 30-37 cm şi anvergura aripilor poate ajunge la 76 cm. Femela are talia mai mare decât a masculului, iar partea dorsală a corpului este de culoare maronie, maroniu-gri.

Preferă zonele calde, aride sau semiaride şi cuibăreşte în arborete sau pâlcuri de foioase de stejar şi gorun în principal. Poate fi întâlnit şi în habitatele cu stâncării şi grohotişuri cu copaci bătrâni, răsfiraţi. Îşi construieşte cuibul pe arbori vârstnici din crengi uscate la exterior, iar în interior cu crenguţe subţiri şi ramuri cu frunze verzi. Construieşte în fiecare an un alt cuib, dar întotdeauna în apropierea celui din anul precedent. Femela depune 3-5 ouă, iar perioada de incubare durează între 30 şi 35 de zile.

Se hrăneşte cu reptile, păsări de talie mică, insecte mari şi mamifere mici. Are capacitatea de a captura hrana atât de pe sol cât şi din aer. La începutul lunii septembrie se adună în stoluri (10 – 30 sau mai mulţi indivizi) pentru a începe migraţia.

4. Erete alb (Circus macrourus) este o pasăre răpitoare migratoare de talie mijlocie cu lungimea de 40-50 cm şi anvergura aripilor ce poate ajunge la 1,2 metri. Masculul este cenuşiu, iar femela are o culoare cafenie brună, iar vârfurile aripilor sunt negre.

Trăieşte în pajişti naturale cu caracter stepic, uneori în apropierea bălţilor. Arealul de migraţie al acestei specii sunt ţinuturile de stepă din sud-estul Europei, ca şi regiunile din Dobrogea. Această specie îşi construieşte cuibul pe sol, în apropierea apelor, iar femela depune 3 - 5 ouă albe cu puncte brune ce vor fi clocite aproximativ 30 de zile. Nu se cunosc date recente care să poată confirma cuibăritul eretelui alb în România, el fiind observat doar în perioadele de pasaj. Se hrăneşte cu rozătoare şi păsări mici, uneori consumă şopârle sau insecte.

Până nu demult Eretele alb a fost considerat o pasăre frecventă la noi în ţară, însă populaţia şi-a diminuat numărul de exemplare ajungând astăzi ca specia să aibă un statut de specie periclitată. Cauza modificării numărului de indivizi este reducerea sau dispariţia habitatelor de cuibărit prin transformarea lor în culturi agricole. În întâmpinarea acestei probleme se pot lua măsuri de renunţare la cultivarea terenurilor slab productive.

5. Dumbrăveanca (Coracias garrulous) este o pasăre migratoare, comună pe întreg teritoriul ţării, exceptând zona montană.

Are ciocul negru puternic şi gros, picioarele sunt adaptate atât pentru umblat cât şi pentru stat în copaci, coloritul principal este un albastru – marin, mantaua şi partea posterioară a aripilor sunt maro deschis, vârfurile aripilor sunt negre, iar partea inferioară este de un albastru – azuriu. Coloritul în perioada împerecherii este mult mai viu colorat, decât în restul anului.

Dumbrăveanca cuibăreşte în zonele stepice, preferând luminişurile de la liziera pădurilor şi păşunile sau fâneţele unde trăiesc un număr mare de insecte. Cuibăreşte în apropierea apelor unde sapă galerii în malurile din argilă, gresie sau loess sau îşi face cuibul în scorburile arborilor bătrâni. Femela depune 4 - 7 ouă o singură dată pe an, iar perioada de incubare este de 20 de zile. Hrana acestei specii este constituită în principal din insecte (păduchi de plante, gândaci, libelule, urechelniţe, lăcuste, etc.), amfibieni şi reptile mici, iar în timpul migraţiei poate consuma şi fructe.

Înainte de sosirea anotimpului rece Dumbrăveanca migrează spre sud în regiunea de S şi SE a Africii, iernând în regiunile de deşert, semideşert şi savană. Exemplarele nu migrează în stoluri, ci în pâlcuri răsfirate, unele după altele.

6. Pupăza (Upupa epops) este o pasăre migratoare (oaspete de vară) cu aspect exotic, fiind uşor de recunoscut. Sunetul produs de această specie este trisilabic „pu-pu-pu", fapt ce dă naştere atât denumirii ei ştiinţifice, cât şi populare.

Este larg răspândită în România, în ţinuturile de deal şi de câmpie, local pe văi şi în depresiuni intramontane. 

Are o lungime de 25-29 cm, anvergura aripilor poate ajunge până la 48 cm, iar greutatea variază între 60-75 grame. Are coloritul roşcat - portocaliul, iar parte dorsală a aripilor prezintă dungi transversale albe şi negre. Creasta ei este erectilă, dar în majoritatea timpului stă închisă. Ciocul este lung, subţire şi ascuţit.

Trăieşte în terenuri deschise cu vegetaţie lemnoasă dispersată, la liziera pădurilor, în zăvoaie şi parcuri mari. Cuibăreşte în maluri abrupte, stâncării, găuri în sol şi în scorburile copacilor.

Este o specie monogamă, iar întâlnirea ei cu masculul are loc o singură dată pe an. Femela depune circa 8 ouă, iar perioada de incubaţie durează aproximativ 16 zile. Pe toată perioada incubaţiei masculul o hrăneşte pe femelă aducându-i hrană în cuib. Puii ies pe rând şi hrana le este asigurată de ambii părinţi. Hrana este procurată în general de pe sol, ciugulind prin livezi şi păşuni şi căutând insecte şi larve din sol.

Cuibul pupăzei conţine o cantitate mare de excremente ce miros foarte urât. Nu îşi curăţă cuibul deoarece în felul acesta se apără de prădători. Femelele care au şi pui sunt capabile să arunce şi cu fecale atunci când sunt deranjate de intruşi.

Pupăza are un statut de specie vulnerabilă, iar vânarea ei este interzisă!

7. Ciuful de pădure (Asio otus) este o pasăre răpitoare nocturnă, sedentară, ce are aproximativ 35 cm lungime şi anvergura aripilor de 85-95 cm.

Are penajul pestriţ cu un colorit galben, cenuşiu, alb şi negru. Deasupra ochilor are un smoc de pene care formează aşa numitele „urechi", vizibile de la distanţă. Din acest motiv mai poartă şi denumirea populară de Bufniţa cu urechi lungi. Este greu să o priveşti fix în ochi deoarece îi are mari, cu pupila rotundă şi irisul de culoare galben-portocaliu.

Deşi denumirea sa populară este este de ciuf de pădure acesta nu trăieşte deloc în pădure, acesta fiind observat în zonele cu mult stuf sau în pâlcuri izolate de copaci cu vedere largă.

Femela depune aproximativ 8 ouă de culoare albă. Această specie nu îşi construieşte singură cuibul, ci ocupă cuibul diferitelor specii de păsări în special cele făcute de ciori şi coţofene. Perioada de cubărire este de 30 de zile, iar puii eclozează la interval de 1-2 zile între ei diferenţiindu-se vizibil deoarece au o creştere foarte rapidă.

Se hrăneşte cu rozătoare mici, în principal cu şoareci pe care îi înghite întregi. Localizarea prăzii se face atât vizual cât şi auditiv.

Este o pasăre extrem de folositoare deoarece reuşeşte să ţină sub control populaţia de rozătoare mici din zona în care vânează.

Ciuful de pădure este o specie puternic adaptată la condiţiile mediului înconjurător putând astfel să îşi schimbe coloritul în funţie de mediu în care o întâlnim. Este obişnuită cu prezenţa omului fiind întâlnită şi în parcurile oraşelor.

8. Sticletele (Carduelis carduelis) este una dintre cele mai cunscute păsări de talie mică din România. Penele lui viu colorate cu roşu, galben, alb, crem şi negru, precum şi cântecul melodios îl fac să se încadreze şi în categoria celor mai iubite specii de păsări din ţara noastră.

Penajul din regiunea cocului este roşu, ceafa, coada şi aripile sunt colorate negru cu galben, iar restul corpului este cafeniu cu alb. Ciocul este în formă de con. Dimorfismul sexual (diferenţele dintre sexe) nu este foarte evident.

În natură poate fi întâlnit în păduri, în arbori fructiferi şi arbuşti, dar poate fi vazut chiar şi în copacii de pe marginea străzilor sau în parcurile din oraşe.

Cuibul sticletelui este mic, amplasat în coroana unor arbori sau pomi fructiferi şi conţine 4-5 oua albăstui punctate roşcat. Incubarea durează aproximativ două săptămâni, iar femela poate scoate 2-3 rânduri de pui. Hrana constă din seminţe, mici fructe şi insecte.

Este o specie sedentară, ceea ce înseamnă că iernează la noi în ţară. A fost cosiderat în trecut simbolul primăverii, al răbdării şi al fertilităţii, iar datorită cântecului melodios specia este capturată ilegal pentru a fi ţinută în colivii.

9. Ghionoaie verde (Picus viridis) este una dintre ce mai cunoscute ciocănitori din Europa fiind întâlnită în special în pădurile de foioase din zonele joase şi de deal, dar este adesea întâlnită şi în pâlcuri izolate de copaci sau în parcurile oraşelor.

Are o lungimea de aproximativ 30 de cm şi o anvergură a aripilor ce poate depăşi 40 de cm, fiind recunoscută în special după culoarea ei verde-gălbuie şi creştetul cu ceafa roşii. Obrajii sunt negri, pieptul şi abdomenul alburii, ciocul şi ghiarele puternice şi coada tare pentru a se putea sprijini în ea atunci cand umblă prin copaci. Se hrăneşte foarte des pe sol, cu insecte, preferând în special furnicile.

Îşi face cuibul în copaci bătrâni deoarece poate săpa cu mai multă uşurinţă lemnul moale şi putrezit pentru cuib. Femela depune circa 7 ouă albe pe care le cloceşte prin rotaţie cu masculul timp de 2-3 săptămâi. Ambii parteneri participă la protecţia şi hrănirea puilor. Puii ies golaşi şi vor avea pene după 3 săptămâni de la eclozare. După ce aceştia încep să zboare, masculul şi femela se despart pentru a forma fiecare un alt „mariaj".

Este o pasăre sedentară, statornică locurilor noastre având statutul IUCN (Uniunea Internatională de Conservare a Naturii) de specie vulnerabilă.

10. Botgrosul (Coccothraustes coccothraustes) este o pasăre călătoare mică ce poartă această denumire datorită ciocului ei deosebit de puternic cu care poate sparge uşor sâmburii de cireşe, vişine şi alte seminţe.

Este o pasăre greoaie, care se mişcă puţin, având un corp puternic şi îndesat cu lungimea ce poate ajunge la 18 cm. Zborul botgrosului este greoi şi necesită evident un efort mare, iar pe distanţe lungi zboară doar atunci când este nevoie. Ciocul este conic, mare şi gros. 

Are coloritul penajului galben-cafeniu pe frunte, creştetul anterior şi părţile laterale ale capului, negru la bărbie şi pe aripi, iar pieptul este roşu-cenuşiu şi burta alb-cenuşie.

Cuibăreşte în zonele deluroase, de şes şi de munte preferând pădurile luminoase de amestec, parcurile cu arbori mari şi grădinile cu pomi fructiferi şi legume. Cuibul şi-l construieşte pe ramurile copacilor înalţi sau în tufişuri dese unde poate cloci aproximativ 7 ouă timp de două săptămâni.

Se hrăneşte cu seminţele din sâmburii tari ai vişinilor, cireşilor, fagilor şi uneori se poate năpusti şi asupra cerealelor sau legumelor din grădini. Este un vizitator nedorit în rândul oamenilor datorită acestui fapt, însă prezenţa lui în zonă compensează cu faptul că îşi hrăneşte puii cu insecte şi larve de insecte.

Botgrosul face parte din categoria speciilor protejate din Parcul Naţional Munţii Măcinului.

11. Prigoria (Merops apiaster) este o specie migratoare, considerată cea mai colorată pasăre din ţara noastră. Este denumită popular şi albinărel, viespariţă, ciuma albinelor, mâncătoarea de albine sau ploiete.

Este un oaspete de vară al ţării noastre ce se ramarcă printr-un cioc lung, subţire, ascuţit şi îndreptat în jos ce are culoarea neagră. Penajul corpului este viu colorat cu maro, galben, albastru, verde, portocaliu, galben şi negru. Lungimea corpului poate ajunge la aproximativ 29 de cm, iar anvergura aripilor la circa 50 de cm.

Cuibăreşte de-a lungul râurilor cu maluri înalte pentru a îşi săpa galerii în acestea. În perioada construirii cuibului (aproximativ 10 zile) masculul apără cu sfinţenie teritoriul de duşmani. Galeria de cuibărit este construită de ambii parteneri, fiind săpată cu ciocul, iar cu picioarele fiind îndepărtat pământul. Galeria de cuibărit poate avea o lungime de aproximativ 2 metri, fiind terminată la capăt cu una sau două camere de circa 20 cm înălţime şi 20 cm lăţime. Femela depune 5-7 ouă în camera de cuibărit, iar acestea sunt clocite de ambii parteneri.

Diferenţa dintre sexe este greu de observat, mai ales în timpul împerecherii când masculul şi femela se comportă la fel unul cu celălalt.

Se hrănesc cu insecte, consumând în principal albine după cum şi numele sugerează. Nefiind afectate de înţepătura acestora. Poate consuma zilnic între 50 şi 100 de albine.

Este o specie vulnerabilă fiind protejată în Parcul Naţional Munţii Măcinului.

12. Mierla de piatră (Monticola saxatilis) este o specie rară ce migrează în ţinuturile calde ale Africii atunci când în ţara noastră soseşte frigul.

Este o specie de dimensiuni reduse, având aproximativ 20 de cm lungime. Este inconfundabilă datorită coloritului ei caracteristic, având penajul capului de culoare albastră, abdomenul portocaliu şi aripile brun închise. Dimorfismul sexual (diferenţele dintre sexe) este vizibil, femelele (şi puii) au culori maronii, fiind mai puţin spectaculoase decât la masculi.

Cântecul masculului este foarte clar, melodios şi puternic.

Cuibăreşte în zonele uscate de deal, ajungând şi la altitudinea de 1500 de metri, cu vegetaţie puţină pentru a avea o mai bună vizibilitate asupra zonei. Cuibul este construit în cavităţile din stânci, în el depunând circa 4-5 ouă pe an. Perioada de incubare durează aproximativ 2 săptămâni, iar după alte 2 săptămâni (timp în care puii sunt hrăniţi bine pentru a se dezvolta) ei vor primi lecţii de hrănire şi vânătoare de la părinţi, necesare pentru supravieţuire.

Este o specie omnivoră, hrănindu-se cu o gamă largă de insecte, reptile mici, dar şi cu fructe de pădure.

Mierla de piatră este o specie vulnerabilă protejată atât pe plan naţional cât şi pe plan modial, a cărei conservare necesită desemnarea unor arii de protecţie specială avifaunistică.