Sinteza datelor bibliografice din perioada 1952-1972, referitoare la cormofitele din Munţii Măcin scoate în evidenţă existenţa unei diversităţi ridicate a acestora comparative cu semnalările din România.

Marea bogăţie de floră şi vegetaţie a Munţilor Măcin este reprezentată de peste 1.770 specii de plante reprezentând aproximativ 50% din Flora României ce vegetează pe 1% din suprafaţa ţării, din care 72 specii de plante sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile şi 27 specii sunt endemice pentru regiune.

Studiile de specialitate efectuate pe Culmea Pricopanului – una din zonele reprezentative ale parcului national in ce priveste prezenta xerofitelor - au identificat 14 asociaţii floristice ierboase şi 562 specii de plante superioare, încadrate în 70 familii din care 72 taxoni ameninţaţi cu dis­pariţia (5% din speciile ameninţate şi înscrise în "Lista roşie a plantelor superioare din România").

Importanţa fitotaxonilor din Dobrogea, în comparaţie cu alte plante rare din România, con­stă în compoziţia acestora, în care domină speciile pontico-balcanice (26,4%) şi pontice (16,7%), la care se adaugă speciile de provenienţă euroasiatică (12,5%), balcanică (11,1%) mediteraneeană (8,3%), medi­teraneeană-pontică (6,9%), precum şi alte 18, 1 % specii caucaziene, asiatice, africane şi cosmopolite.

Importanţa internaţională, a acestor taxoni rari, este conferită de prezenăa taxonului vulne­rabil Campanula romanica - endemism dobrogean, a trei taxoni europeni rari Dianthus nardiformis (pontic), Centaurea tenuiflora (pontic, balcanic) şi Centaurea gracilenta (balcanic) şi a 5 taxoni suben­demici Corydalis solida (balcanic), Euphorbia nicaensis ssp. cadrilateri (mediteraneean-pontic), Moehringia grisebachii (pontic-balcanic), Moehringia jankae (pontic) şi Silene cserei (pontic), din care primii 4 (patru) taxoni sunt nominalizaţi în "Lista roşie europeană" ca specii vulnerabile sau rare. Din cei 72 taxoni amenintaţi, 18 sunt rari pentru Dobrogea, 5 sunt rari pentru nordul Dobrogei şi un taxon - Cachrys alpina (pontic-balcanic) este considerat ca dispărut din Munţii Măcinului.

Munţii Măcinului sunt consideraţi un important centru de speciaţie, datorită diversităţii intraspeci­fice, concretizaţii prin prezenta numai în această zonă a 11 intrataxoni locali, identificaţi până în prezent în România. De asemenea, Munţii Măcinului constituie centrul genetic pentru Euphorbia măcinensis, Corydalis dobrogensis şi Herniaria glabra var. dobrogensis.

Munţii Măcinului reprezintă limita nordică a zonei submediteraneene a Peninsulei Balcanice şi constituie o unitate distinctă a provinciei floristice macedo-tracice. Importanţa biogeografică a Munţilor Măcin este conferită şi de interferenţa în această arie protejată a limitelor de vegetaţie ale unor specii ori­ginare din diferite areale geografice. În această zonă se înregistrează limita sudică a speciilor central­-europene şi caucaziene (Scutellaria orientalis, Stipa ucrainica etc.), limita nordică a speciilor mediteraneene, balcanice şi pontice (Silene compacta) şi limita vestică a speciei euroasiatice Potentilla bifurca, specii rare şi ameninţate cu dispariţia. De asemenea Munţii Măcinului reprezintă unicul teritoriu din lume unde se găsesc şi este protejată asociaţia vegetală Gymnospermio altaicae - Celtetum glabratae, cu specia Celtis glabrata, ameninţată cu dispariţia, una din speciile cele mai rare de arbori din România.

În urmă cu circa 200 de ani, nordul Dobrogei era acoperit cu păduri seculare de stejar de înaltă productivitate, a căror vigoare de creştere nu scădea decât pe terenurile pietroase de pe culmile din nord şi în brâul din apropierea stepei din centrul Dobrogei. Pădurile Dobrogei au suferit modificări structurale majore, atât înainte de 1878 în timpul ocupaţiei otomane, când s-au exploatat păduri valoroase de stejar, cât şi după 1878 (anul revenirii Dobrogei la România), când s-au aplicat două reforme agrare, prin care multe suprafeţe păduroase s-au transformat în terenuri agricole şi islazuri comunale, iar cele rămase au fost afectate de activitatea umană (păşunatul în pădure, aplicarea repetată a regimului de crâng cu regenerarea din lăstari sau drajoni, incendieri, etc.). Urmare acestor factori negativi, în perioada 1850-1930 pădurile Dobrogei s-au diminuat cu circa 63.000 ha (circa 40.000 ha în judeţul Tulcea), ajungându-se în prezent la o pondere a pădurilor de numai 12% din suprafaţa totală a judeţului Tulcea. După 1930 se produce cotitura în gestionarea pădurilor Dobrogei, concretizată prin adoptarea regimului de codru (regenerarea din sămânţă a pădurilor), interzicerea păşunatului în pădure şi a tăierilor în delict, reconstrucţia ecologică a arboretelor degradate cu specii autohtone valoroase etc. Drept urmare, între anii 1950 - 1990 s-au executat lucrări de reconstrucţie ecologică pe circa 1.380 ha în Parcul Naţional Munţii Măcinului şi lucrări de ameliorare a terenurilor degradate inapte pentru alte folo­sinţe pe suprafete extinse, diminuându-se astfel multe terenuri deteriorate şi cu aspect selenar.

Caracteristic pentru parc este predominanţa ecosistemelor forestiere, care asigură stabilitatea ecologică şi habitatul optim pentru speciile erbacee deosebite din acest teritoriu. În zonă se regaseşte o biodiversitate bogată şi unică în lume, în care se includ ecosisteme complexe forestiere, de stepă şi de silvostepă.

Padurile din Parcul Naţional Munţii Măcinului sunt constituite majoritar din arborete de foioase de amestec, în care specia de bază este gorunul în nordul ariei protejate şi stejarul brumăriu sau stejarul pufos în sudul parcului.

În Parcul Naţional Munţii Măcinului s-au identificat 30 tipuri de pădure instalate pe 15 staţiuni forestiere cu bonităţi variate (72% de productivitate mijlocie, 21% de productivitate superioară şi 7% de productivitate inferioară), evidenţiindu-se o mare variabilitate a condiţiilor de vegetaţie, fapt care permite prezenţa unui număr foarte ridicat de specii şi de ecosisteme tipice. Caracteristic pen­tru Parcul Naţional Munţii Măcinului este existenţa unor tipuri de pădure întâlnite numai în această zonă, din care nominalizăm: şleaul de deal dobrogean, stejareto­-şleau dobrogean cu stejar brumăriu, şleau de silvostepă cu gorun, stejar brumăriu pur pe cernoziom degradat, stejar pufos pur, stejar pufos cu cărpiniţă, gorunet cu scumpie şi gorunet normal cu căr­piniţă, făgeto-cărpinet dobrogean cu Carex pilosa etc. În Munţii Măcinului întâlnim următoarele zone şi etaje de vegetaţie: zona stepei de tip pontico-balcanic marginal, etajul silvostepei cu păduri submediteraneene, etajul cu păduri xeroterme submediteraneene şi etajul cu păduri mezofile de foioase balcanice.

În acest teritoriu au fost identificate 6 asociaţii floristice forestiere rare la nivel naţional (4% din tipurile de ecosisteme forestiere ale României, Doniţă, 1970, 1990). Cea mai frecventă asociaţie forestieră – Tilio tomentosae - Carpinetum betuli, răspândită în România pe 65.000 ha (circa 1% din suprafaţa fondului forestier) este reprezentativă pentru parc, iar cea mai rară şi totodată unică în România este asociaţia reprezentată de tipul de pădure făgeto-carpinet dobrogean cu Carex pilosa (Valea Fagilor - Luncaviţa). Asociaţia Tilio tomentosae - Carpinetum betuli, împreună cu asociaţiile Nectaroscordo - Tiletum tomentosae şi Galantho plicatae - Tiletum tomentosae - răspândite numai în Dobrogea de Nord şi Fraxino orni - Quercetum dalechampii - specifică pentru Dobrogea şi Banat - ­nu s-au mai identificat în ţările vecine europene şi pot fi considerate endemice pentru România.

O altă fitocenoză forestieră rară, existentă în România pe suprafeţe restrânse în Dobrogea şi Dealurile Buzăului este reprezentată de asociaţia Tilio tomentosae - Quercetum pedunculiflorae (Doniţă, 1970, 1990, citat de Petrescu, 1997).

Asociaţia arbustivă dominată de specia ameninţată Spiraea crenata este considerată o altă raritate naţională.

Cele mai răspândite fitocenoze forestiere sunt ale pădurilor vest-pontice de stejar pufos (Quercus pubescens), cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi mojdrean (Fraxinus ornus), cu Paeonia peregri­na, Asparagus verticillatus şi Pyrus elaeagrifolia, urmate de pădurile moesic-vest pontice de gorun (Quercus polycarpa, Q. dalechampii, Q. petraea), carpen (Carpinus betulus), tei argintiu (Tilia tomen­tosa), cu Fraxinus coriariaefolia, Nectaroscordum silicum ssp. bulgaricum, în complex cu păduri de gorun, cărpiniţă, tei argintiu şi alte păduri xeroterme. Pădurile de stejar pufos, cărpiniţă şi mojdrean, care constituiau în trecut etajul de vegetaţie al pădurilor submediteraneene sunt instalate pe colinele joase (150 - 250 m altitudine), constituite din platouri, coame rotunjite, văi largi şi versanţi slab la mediu înclinaţi. Arboretele de pe culmi şi versanţi sunt constituite predominant din ste­jar pufos, iar cele de pe văi din stejar brumăriu. Arboretele sunt constituite din mai multe etaje de vege­taţie: etajul superior, format majoritar din Quescus pubescens şi diseminat din Q. polycarpa, Q. pedun­culiflora, Q. virgiliana; etajul mijlociu constituit din Carpinus orientalis şi Fraxinus ornus, cu exem­plare izolate de Acer campestre, Sorbus torminalis şi Pyrus pyraster şi etajul inferior al arbuştilor, bine reprezentat de Cornus mas, Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Cotinus coggygria etc. Pătura erbacee este reprezentată de specii sudice (Mercurialis ovata, Lithospernum purpureo-caeruleum, Carex hallerana, Paeonia peregrina etc.), în asociaţie cu graminee de pădure (Brachypodium sylvaticum, Dactylis poligama, Melica uniflora etc.).

Pădurile moesic-vest pontice de gorun, carpen şi tei argintiu se întâlnesc la altitudinile cele mai înalte din Dobrogea de nord (peste 250 m), pe relief colinar, cu coame largi, platouri, sau versanti puternic înalţi, ori văi înguste, sau relief cu aspect montan, cu creste şi versanţi putemic înclinaţi sau pe văi înguste. Arboretele, care apaţin asociaţiei majoritare Tilio tomentosae-Carpinetum betulis, sunt insta­late pe văi şi pe versanţii nordici, mai rar pe platouri sau culmi, pe soluri cenuşii de pădure sau brune, mijlociu profunde sau profunde. Partea superioară a stratului arborilor este dominată de gorun (Quercus petraea ssp. dalechampii, ssp. petraea şi ssp. polycarpa), tei argintiu (Tilia tomentosa), frasin (Fraxinus excelsior, F. coriarirefolia), ulm (Ulmus glabra) etc., iar partea inferioară este reprezentată de carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia cordata, T. platyphillos), mojdrean (Fraxinus ornus), jugastru (Acer campestre) etc. Stratul arbuştilor este constituit din corn (Cornus mas), alun (Corylus avellana), păducel (Crataegus monogyna, C. pentagyna), salbă moale (Evonymus verrucosa). Pătura erbacee, slab dez­voltată, este reprezentată de Brachypodium sylvaticum, Dactylis polygama, Geum urbanum, Polygonatum latifolium, Lathyrus niger, Viola hirta etc., în asociaţie cu specii mediu-europene (Cardomine bulbifera, Galium odoratum, Carex digitata, Anemone ranunculoides, Hedera helix, Mercurialis perennis etc.).

În habitatele cu soluri scheletice, puţin profunde şi în cele mai uscate dinspre silvostepă se întâlnesc fitocenoze vegetale din asociaţia Nectaroscordo-Tilio tomentosae, în care gorunul se asociază cu tei, mojdrean, cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi frasin (Fraxinus excelsior, Fraxinus coriarirefolia) etc. Arbuştii sunt reprezentaţi de corn, păducel şi lemn câinesc, iar pătura ierbacee este dominată de speciile sudice (Nectaroscerdum silicum ssp. bulgaricum, Lychnis coronaria, Arabis turrita, Lythosmermum purpureo-coeruleum, Mercurialis ovata etc.).

În vecinătatea silvostepei, pe soluri mai profunde, gorunul este înlocuit de stejarul brumăriu, în cadrul asociaţiei floristice Tilio tomentosae - Quercetum pedunculiflorae).

Arboretele din Parcul Naţional Munţii Măcinului se evidenţiază prin următoarele caracteristici:

- marea diversitate biologică a celor 67 specii lemnoase, din care cităm genurile: Quercus (7 specii), Tilia (3 specii), Acer (3 specii), Ulmus (3 specii), Carpinus (2 specii), Fraxinus (3 specii), Fagus(2 specii), Malus, Celtis, Juglans, Prunus, Sorbus etc., precum şi numeroasele specii arbustive (Corylus, Rosa, Lygustrum, Cornus, Sambucus, Lonicera, Cotinus, Paliurus, Crataegus, Viburnum, Spiraea etc.);

- caracterul natural al ecosistemelor forestiere pe o suprafaţă extinsă (42% arborete naturale fundamentale), iar cele parţial derivate (18%) şi total derivate (29%) păstrează în compoziţie speciile autohtone locale, fapt care asigură conservarea celei mai întinse vegetaţii saxicole din ţară, în care se regă­sesc majoritatea speciilor ameninţate cu dispariţia, o raritate la nivel naţional;

- participarea ridicată a teiului (36%), carpenului (12%) şi cărpiniţei (7%) în compoziţia generală a pădurilor, în detrimentul speciilor principale de bază - goruni şi stejari, care au fost recoltate prioritar şi selectiv în trecut, aspect care impune reconstrucţia ecologică a tuturor arboretelor derivate, degradate şi slab productive;

- dezechilibrul claselor de vârstă ale arboretelor, cu predominanţa arboretelor tinere şi mijlocii şi deficitul arboretelor mature - preexploatabile şi exploatabile;

- consistenţa ridicată a arboretelor (90% din suprafata arboretelor cu consistenţa normală sau plină), fapt care garantează protecţia terenurilor şi a solului împotriva eroziunii şi - implicit - a florei şi faunei specifice;

- productivitatea scăzută a arboretelor, în comparaţie cu boni­tatea medie a staţiunilor forestiere, explicabilă datorită recoltării selective şi repetate a speciilor valo­roase din punct de vedere economic (gorun, stejar, frasin), precum şi a exploatării în crâng a pădurilor, cu regenerarea vegetativă a acestora, fapt care a contribuit la invadarea arboretelor de tei, carpen şi cărpiniţţă şi la deteriorarea compoziţiei ecosistemelor forestiere etc.

Se menţionează că, cu toate că o parte din păduri au compoziţia şi structura normală modificate, acestea conservă speciile erbacee locale, reprezentative pentru stepa pontică a Dobrogei, care în România nu se mai regaseşte decât pe suprafeţe mici şi dispersate. Lista cu speciile de interes conservativ este prezentată în Anexa 2.3.1.