« Înapoi

Date istorice

În Dobrogea tăvălugul istoriei a dispersat numeroase naţii, acest ţinut fiind de multe ori monedă de schimb între imperii, aceasta reflectându-se şi în heterogenitatea etnică actuală a comunităţilor din jurul parcului, fiecare cu obiceiurile și tradițiile sale.

Dobrogea a fost un teritoriu locuit din cele mai vechi timpuri. În secolele VI - IV î. Chr. litoralul Mării Negre este colonizat de greci. Pe teritoriul Dobrogei de azi sunt întemeiate coloniile Histria, Callatis şi Tomis. Coloniile greceşti se organizează după modelul polis-ului grecesc. Iniţial Histria era cea mai prosperă dintre colonii, însă, ca urmare a împotmolirii golfului, decade, şi Tomisul devine cea mai importantă cetate de pe malul de vest al Mării Negre.

În aceeaşi perioadă încep să se constituie şi formaţiunile statale ale geţilor. Înscripţiile de la Histria menţionează relaţii cu "regii" geţi Zalmodegikos şi Rhemaxos (sec. III î. Chr).

În antichitate, provincia istorică Dobrogea era cunoscută sub denumirea de Scythia Minor (denumire romană). Unii istorici folosesc şi denumirea de Dacia Pontica. Numele actual vine de la Despotul Dobrotici din sec. 14 care a intemeiat statul medieval Dobrogea, concomitent cu organizarea voievodatului Transilvaniei şi formarea statelor medievale Țara Româneascã şi Moldova.

Istoricul antic grec, Pliniu cel Bătrân, susţinea că teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră era populat de geţi, pe care romanii îi numeau daci. Sciţii au venit mai târziu, şi acelaşi Pliniu cel Bătrân, susţinea că sciţii, aveau aceeaşi origine ca şi geto-dacii. În final, urma sciţilor se pierde printre daci. Cucerită de romani în anul 46 a fost inclusă în provincia romană Moesia. Provincia joacă un rol important în sistemul de apărare a Imperiului, constituind parte a limesului danubian.

Intră apoi sub dominaţie bizantină, bulgară, munteană şi turcească.

Dobrogea intră în componenţa Imperiului otoman după moartea lui Mircea cel Bătrân (1418). Deoarece în secolele XIV - XVI, Imperiul otoman avansa spre Europa centrală, Dobrogea era o posesiune periferică, fără o mare importanţă strategică sau economică. Această situaţie se menţine şi în perioada de început a declinului puterii otomane (sec. XVII). Situaţia se modifică dramatic, odată cu extinderea teritorială a Imperiului rus. În secolele XVIII -XIX, Dobrogea devine un câmp de bătălie între Turcia şi Rusia. Situaţia devine dramatică după anul 1812 când Imperiul rus anexează Basarabia astfel că Dunărea devine frontiera între Rusia şi Turcia.

În perioada Imperiului otoman se stabilesc pe teritoriul Dobrogei populaţii turce (anatolieni, selgiucizi) şi, în perioada de extindere a Imperiului rus, tătari din Crimeea. De asemenea, începând cu secolul XVIII, după schisma din Biserica Ortodoxă rusă, se stabilesc pe teritoriul Dobrogei, adepţii Bisericii de rit vechi, care se opuneau reformelor lui Petru cel Mare, numiţi lipoveni.

Elementul românesc a fost prezent în mod constant în Dobrogea şi în perioada otomană. Existenţa unei populaţii române semnificative este probată şi de faptul că, în 1870, autorităţile otomane locale îl numesc pe monahul Nifon Bălăşescu (născut în judeţul Sibiu, călugărit la Căldăruşani), drept director al şcolilor româneşti din Dobrogea. Nifon Bălăşescu înfiinţează 21 de şcoli româneşti în nordul Dobrogei (Tulcea, Hârşova, Măcin).

Unirea Principatelor Române în anul 1859 a pus bazele României moderne şi a reprezentat o verigă importantă în lanţul eforturilor depuse de poporul român pentru împlinirea aspiraţiilor sale fundamentale de unitate naţională şi libertate politică.

Dobrogea devine parte a României după independenţă, prin decizia Congresului de la Berlin (1878). Anterior Congresului de la Berlin, Tratatul de pace ruso-turc de la San Stefano (3 martie 1878) prevedea cedarea Dobrogei de către Imperiul Otoman către Bulgaria, cu toate că populaţia Dobrogei cuprindea o majoritate relativă de musulmani (turci, tătari şi cerchezi). Tot la Congresul de la Berlin, emisarul francez a insistat ca regiunea din jurul Mangaliei şi fâşia care se extindea până în dreptul oraşului Silistra să revină de altfel României deoarece acest teritoriu conţinea o populaţie compactă românească în jurul oraşului Mangalia. Partea de sud, (Cadrilaterul), locuit de asemenea în majoritate de turci şi de tătari, a revenit Bulgariei. În anul 1879, România a cerut Bulgariei oraşul Silistra şi chiar a ocupat Arab Tabia, fortăreaţa oraşului. Marile puteri au acordat Arab Tabia României, dar Silistra a fost lăsată bulgarilor.

Revenirea Dobrogei, străvechi pământ geto-dac intrat primul în lumina istoriei, a însemnat în realitate împlinirea dreptului şi aspiraţiilor tuturor românilor. Pe tot parcursul războiului, românii dobrogeni, autohtonii majoritari ai regiunii, au întrevăzut victoria armatei române şi posibilitatea reîntregirii cu România, după cum o demonstrează primirea cu toată cinstea în iunie 1877 făcută la Măcin trupelor ruse şi apoi în decembrie 1877 petiţia dobrogenilor acoperită de nume şi semnături, cerea unirea Dobrogei la România. Integrarea Dobrogei în Regatul României a sporit importanţa provinciei, deoarece asigura ieşirea la mare a statului român. Astfel se construieşte Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul ţării, iar oraşul Constanţa devine principalul port la Marea Neagră. Are loc şi o stabilire sistematică a românilor din alte provincii(în special din Muntenia şi a românilor din Transilvania) în Dobrogea sporind ponderea elementului românesc din regiune.

În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condiţiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina şi Tulcea) decad în condiţiile reducerii dramatice a comerţului şi navigaţiei pe Dunăre. Constanţa continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă oraşul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerţului şi incertitudinile legate de noul statut al navigaţiei prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroşi români din alte provincii, iar în anii '20, în special în partea de sud a judeţului se aşează numeroşi aromâni. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Republica Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.

În perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei economiei româneşti. Dispariţia flotei comerciale române, declinul general al navigaţiei pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanţa, de principal punct de tranzit al exporturilor româneşti şi declinul turismului au afectat negativ economia Dobrogei.